Vatra Veche dialog cu pictoriţa Steluţa Nistorescu

Pentru a putea simti vibratiile energetice emise de aceste picturi va invitam sa faceti un experiment prin care se poate activa energia materna existenta in dumneavoastra. Detalii

NOU!

Meditatii online pe skype
Cei ce doresc sa participe la meditatii skype de sahaja yoga se pot inscrie aici

 

„Dacă nici arta nu ne poate salva din încercările vieţii, atunci suntem cu adevărat pierduţi”

Steluta Nistorescu

MM: Doamnă Steluţa Nistorescu, pictaţi din 1977, practicând pictură şi grafică de şevalet, cum şi grafică de carte. Participaţi la expoziţii colective din 1979, şi la expoziţii personale din 1989, apoi ’91, ’94, ’96, 2005, ş.a.m.d.

În străinătate aţi expus în Rusia, Italia, Turcia, Cehia, Franţa şi recent în Croaţia. Sunteţi membră a F.P. al U.A.P., a A.A.P. şi A.A.P.F România. Aţi studiat pictura cu următorii profesori-pictori: Liviu Lăzărescu, Nicolae Gh. Iorga, Titu Drăgutescu, Ion Ţarălungă, Francisca Lencu, Doru Rotaru, Emil Aniţei. Tablourile dvs. se află în colecţii particulare din ţară, şi în străinătate, în Spania la Regele Juan Carlos, în India la Ganesha House, Peru, Suedia, Germania, Italia, Elveţia, Rusia, Grecia, Bulgaria, Olanda, Austria. Prof. N.Gh.Iorga vă caracterizează ca: „Abordând o arie variată de mijloace plastice, dar peste toate lasă să se aşeze aceeaşi notă de armonie, discreţie şi fineţe ce-i sunt proprii”, iar criticul de artă prof.dr. Alexandra Titu vă defineşte pictura astfel: „porneşte mai curând de la ideea poetică… se situează în zona afectivităţii… căutând să refacă, dincolo de limbajul cunoaşterii, o senină unitate cu lumea, cu natura”. Dar cum arată un autoportret în puţine cuvinte, un CV sentimental?

SN: Doamna Monica, eu m-am născut la ţară, într-un sat de lângă Orăştie, aproape de Sarmizegetusa, centrul spiritual al dacilor. Am conştiinţa apartenenţei la daci. Nu mă consider deloc o urmaşă a romanilor. Cred că majoritatea celor născuţi pe meleagurile dacice, fiind fiinţe spirituale, se consideră urmaşi ai dacilor. Am practicat concomitent, de-a lungul vieţii, mai multe profesii: profesoară, ghid ONT, pictoriţă. Acum sunt doar pictoriţă. Tot ceea ce am practicat ca profesie a fost pe placul meu şi am făcut totul cu multă iubire. Consider că a fost un dar divin. Desigur că, pe plan subtil, toate au o cauzalitate.

MM: De douăzeci de ani, viaţa noastră s-a schimbat, a luat-o pe calea unei materialităţi, uneori chiar sălbatică. Eraţi pregătită pentru aceasta lume?

SN: Adevărat, cu atât mai mult cu cât ne complacem să credem că “aceasta” este Calea. Nimic mai fals! Trăim în iluzia materialismului, deşi descoperirile din fizica cuantică ne arată clar că însăşi particula de bază a materiei – atomul – este vid. Noi însă continuăm să trăim în iluzie, iar materia devine stăpînul nostru iar noi sclavii ei. Ne dăm seama că este aşa văzând invazia de maşini. Unde se va ajunge? Vizitând ţări ca Olanda, Norvegia, Danemarca, poţi observa că există mijloace de transport în comun foarte civilizate şi curate (au chiar scaune tapiţate cu catifea), acestea circulă cu orar afişat în fiecare staţie, iar după-amiaza, în timpul liber, mijlocul preferat de locomoţie este bicicleta. Snobismul conducătorilor auto, fala de a conduce o maşină îi fac sclavii maşinii. În România, desigur, una din cauze este dezechilibrul: s-a trăit în sărăcie, acum toţi vor să se îmbogăţească, sau măcar să facă o demonstraţie a bogăţiei… s-a trecut în extrema cealaltă. Soluţia: aşa cum ne spunea Lao Tzi, este calea de mijloc. Lanţul dorinţelor materiale este fără sfârşit, de aici şi insatisfacţia, depărtarea de esenţa noastră şi de ţelul evoluţiei spirituale. Gustul vieţii mele este cel al bucuriei. N-am ajuns dintotdeauna la această concluzie. Înainte de a o întâlni pe Shri Mataji Nirmala Devi, ale cărei învăţături le urmez, aveam şi eu dezamăgiri, regrete, tristeţi, scurte mânii. Dar niciodată ură. Îmi amintesc că îmi reproşam că sunt o persoană slabă, căci nu puteam să urăsc sau să fiu ranchiunoasă, nici măcar pe cineva care îmi făcuse un rău evident. Acum mă bucur că am fost lipsită de ură chiar şi înainte de conştientizarea Sinelui, de realizarea Sinelui, care este Spiritul. Atât timp cât aşteptăm iubire înseamnă că suntem săraci. Nu ştim că iubirea este în noi, iar a o dărui îţi aduce o mare bucurie. Am fost o profesoară foarte severă, dar şi foarte iubitoare, m-am armonizat foarte bine cu elevii. Aşa am reuşit să îi determin să devină foarte creativi şi generoşi.

Mentalitatea „epocii de aur”: Dacă ar fi rămas urme în mine, din trecut, poate picturile mele n-ar mai transmite bucurie. Am învăţat în Sahaja Yoga că trecutul, bun sau rău – cum a fost, este mort. Nu se mai poate schimba. Trebuie să iertăm tot ce a fost rău.

Altfel e greu să mergem mai departe. Vedeţi, din ceea ce a fost rău, am învăţat o lecţie. Tatăl meu a fost omorât pentru 15.000 de lei în 1986. Erau economiile lui timp de un an, strânse pentru mine. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi plini de smerenie şi credinţă în Dumnezeu. Poate din iubire foarte multă pentru ei am început lupta cu justiţia coruptă de atunci, din Deva. Dumnezeu m-a ajutat şi i-am descoperit singură pe criminali. Au urmat procese timp de aproape doi ani. Am văzut că justiţia omenească este strâmbă şi am abandonat totul Justiţiei Divine. Cei doi criminali (amanţi cu familii părăsite şi alcoolici) au plecat din localitate pentru a li se şterge urma. Atunci a avut loc judecata divină. Ei aveau în jur de 40 de ani. Fostul amant (acum avea altul) a devenit pentru ea un martor incomod, aşa că între cei doi bărbaţi a avut loc un duel: cine bea mai multă bere? Şi cel ce ”a băut” mai multă bere a murit. Apoi, după o altă jumătate de an, ea a murit de cancer. Aşa că, atunci când noi iertăm, Dumnezeu e Cel care face judecata şi pronunţă pedeapsa meritată. Pot spune că justiţia “Epocii de Aur” a lăsat urme în memoria mea, dar Dumnezeu a făcut dreptate.

În haosul prezentului sufăr în primul rând din cauza mizeriei morale, cum bine o numiţi dumneavoastră, instaurată ca la ea acasă peste tot la noi. Tot atât de mult sufăr şi din cauza ignorării valorilor culturale ale naţiunii noastre, în chiar ţara noastră, ce a dus la ora actuală la o lipsă de respect generalizată, “model” fiind unele persoane din televiziuni, care deşi pot fi (ca vârstă) nepotul sau nepoata savantului sau omului de litere sau de cultură invitat la emisiune, i se adresează ireverenţios. Oare tradiţiile noastre bune nu sunt ele cele care au generat pronumele de reverenţă din limba română? Ce facem cu limba română, o sărăcim de tot specificul ei naţional, cultural? Revenind la televiziune, se spune că ea este reflectarea poporului căreia îi aparţine. Eu cred că mai degrabă se preocupă de probleme patologice, care fac, de fapt, obiectul spitalelor de psihiatrie. De ce trebuie să cunoaştem noi tot ce se întâmplă între nebuni? Am rămas foarte mirată, ca atâţia alţi oameni, care gândesc pozitiv din această ţară, când la CNA a căzut cu brio directiva conform căreia se cerea ca transmiterea ştirilor pozitive să cuprindă un spaţiu egal cu al celor negative. Stupoare! Consiliul Naţional al Audiovizualului a fost de părere că ştirile negative trebuie să rămână preponderente. I-aş întreba pe distinşii domni dacă în familiile lor ar fi fost preponderente evenimentele negative, ce fel de oameni ar fi fost ei?

Cum văd viitorul? Îl văd frumos, cu condiţia transformării din interior a fiecărei persoane şi aceasta se poate prin activarea energiei divine din marea majoritate a oamenilor. Cunoaştem dictonul: “Schimbă-te pe tine şi vei schimba întreaga lume!”

Este sigur că prin ură, neiertare, răutate le facem altora rău, nu bine. Ceea ce se ştie mai puţin este că cel mai mare rău ni-l facem nouă înşine; este efectul de bumerang: ura se întoarce de unde a plecat şi întreţine un cerc vicios, din care nu se poate ieşi decât prin iertare şi iubire. De multă vreme oamenii de ştiinţă japonezi, ruşi şi probabil şi de alte naţionalităţi fac intense cercetări ştiinţifice asupra apei, asupra sensibilităţii ei, impregnarea ei de gânduri, emoţii, vorbe sau chiar cuvinte scrise, trăiri pozitive sau negative. Supusă îngheţării, în cazul când este vorba de sentimente de iubire pură, ea cristalizează foarte frumos, ordonat, iar în cazul urii, negativităţii, cristalizează urât, dizarmonios, dezordonat, sub formă de imagini neregulate, ca într-un proces de distrugere. Şi acum să ne întrebăm ce se întâmplă cu omul când 70-80% (cantitate de apă din organism) din corpul şi creierul său pornesc pe calea distrugerii? De fapt, adevăratul duşman este sentimentul negativ, care sapă adânc acolo unde este găzduit. Ar fi mai bine ca fiecare dintre noi să ne facem zilnic introspecţia, să vedem câte gânduri şi sentimente pozitive am avut, câtor fiinţe le-am adus bucurie. Poate începând cu noi vom schimba această lume. Iertarea creştinului de către creştin se va realiza când vom deveni cu adevărat creştini, adică asemenea lui Iisus. A o spune doar, a te duce la biserică, a veni apoi acasă şi a continua cu gânduri şi sentimente negative, pline de ură, de mânie, revanşarde e o ipocrizie. La noi există toleranţă, mai ales faţă de vicii şi vicioşi, nu faţă de ideile bune ale altora, faţă de dreptul de a avea o altă părere. O altă poruncă dată omenirii de către Divin este “Nu judeca!”, dar câţi creştini se conformează poruncii divine?

Cine suntem noi, românii? Provenim din fiinţele cele mai spirituale care au fost dacii. Shri Mataji Nirmala Devi ne-a spus că pământul României şi al Greciei a fost Edenul. În comuna Turdaş, lângă Orăştie, au fost descoperite urme ale unei civilizaţii mai vechi de 6.000 de ani. … Nu pot fi de acord cu afirmaţiile lui Emil Cioran – că morala nu are nimic de-a face cu arta, cu talentele omului. Marele cineast şi regizor al secolului XX, Andrei Tarkovski spunea: “Filmul trebuie să fie un act moral purificator”. Eu consider că arta trebuie să fie expresia frumuseţii (de aici şi vechea denumire de “arte frumoase”), un mijloc de elevare şi un obiect al bucuriei, ori în afara calităţilor morale nu poţi să aduci bucurie. Privind supravieţuirea prin cultură, Eliade avea dreptate. Câţi realizează, în ziua de astăzi, acest adevăr? În România, la ora actuală, aş putea să spun că foarte puţini. Compar cele ce se întâmplă în România cu Cehia, unde sunt cu adevărat foarte apreciaţi creatorii şi creaţiile lor. Am participat acum doi ani la o expoziţie colectivă de pictură în Cehia. Chiar şi un înalt parlamentar ceh a venit să ne întâmpine şi să-şi exprime bucuria cu ocazia expoziţiei internaţionale de pictură. Cazarea artiştilor s-a făcut la un hotel unde, pe vremuri, era cazat doar regele. Primarul ne-a invitat la primărie şi ne-a urat bun-venit în Cehia. La plecare, la gara din Praga, a fost dat un dineu în cinstea noastră în camerele regale. În pliantele lor turistice scrie: “Ţara în care arta este apreciată nu va pieri!”. Câţi români sunt conştienţi de acest adevăr? Şi tonul în aprecierea artelor într-o ţară îl dau cei ce deţin puterea. Câte săli de expoziţie de pictură din Bucureşti au fost transformate în altceva? eventual în spaţii goale, vezi Pavilionul “A’’ din Herăstrău, care a fost sală de expoziţii de pictură din 1953, până la 1 aprilie 2009; în 2007 chiar fusese reconstruit şi redat destinaţiei sale iniţiale. De ce alte săli de expoziţie din Bucureşti au fost transformate în Bănci? Şi de ce spun unii pictori, care au expus la Parlament, că pentru o sală trebuiau să doneze 5 tablouri? Ştiu cei ce pun astfel de condiţii câtă muncă presupune pictarea unui tablou, cât costă culorile, şasiurile, diluantul, uleiul, verniul, rama unui tablou, dar transportul, ştiu dânşii? De ce prin mass-media se promovează subcultura? Din păcate, valorile rareori sunt recunoscute în România. Poate de aceea mulţi îşi caută recunoaşterea în străinatate, aşa că românii fac cultură, ştiinţă şi artă, din păcate, peste tot în lume. Cred că România se poate salva prin toate artele frumoase, prin ştiinţă, cultură şi artă, dar pentru aceasta, viziunea celor ce conduc ţara trebuie să se schimbe. În ultimii ani, s-a dovedit cu prisosinţă că românii nu se pricep la economie, la politică, la conducerea societăţii, dar sunt neîntrecuţi ca artişti, în toate domeniile artei, ca oameni de ştiinţă, de cultură; au inimi simţitoare, dar trebuie încurajaţi să îşi exprime talentul pe care Dumnezeu l-a pus în ei.

Identitatea ne-o putem păstra manifestându-ne Spiritul şi nu împrumutând toate aberaţiile şocante care vin din alte părţi, ci urmând normele pe care arta trebuie să le respecte şi să le exprime, acestea au ca scop erfecţiunea şi dragostea de frumos şi de adevăr, dar acestea se pot exprima doar când există în sufletul creatorului şi când acesta doreşte să le dăruiască şi altora. Dacă suntem provincialii Europei? Nu am avut niciodată acest complex, pentru că unghiul din care privesc eu Europa este cel al casei natale, dintotdeauna.

 

Palazzo Doria

Pentru a avea succes la public prin ceea ce creăm este suficient să ne lăsăm spiritul să se exprime. Atunci nu încape niciun compromis, acesta e un târg, ori sufletul şi spiritul nu se pot vinde. Este cert că toţi avem un anumit public, pentru că gusturile sunt diferite, dar e loc pentru toţi, tocmai pentru că toţi avem publicul nostru, iar cu cât suntem mai profunzi în adevăr, cu atât acest public creşte. Intre cele trei tendinţe “to be the best”, moda şi imaginaţia creatoare, aleg pe ultima, căci este inepuizabilă şi autentică.

Contează şi ce scrii, şi cum scrii. Da, de curând, o româncă – Herta Müller - a luat premiul Nobel pentru literatură, fiind recunoscută în străinătate, nu şi în România, unde a fost cu un an în urmă şi unde nimeni nu a mediatizat-o. Acum, televiziunile se grăbesc să o mediatizeze, iar atunci nici nu o cunoşteau...

A trăi doar în lumea imaginară este o fugă, trebuie să acceptăm şi cotidianul şi să încercăm să-l transformăm, să-l facem să semene cu dorinţa noastră.

Mă mândresc cu Portretele mele: Shri Mataji Nirmala Devi, Juan Carlos, Regina Sofia, Mihail Gorbaciov, Eugen Ionesco, Vladmir Vîsoţkii, Alexandra Titu, dar şi Portretul frunzelor şi Vehicolul lui Shri Kalki, ce se găsesc pe www.picturi.portalI.ro. Lucrările mele sunt copiii mei, nu îi “căsătoresc” atât de repede. Aşa că adesea e nevoie să mă convingă iubitorul de artă pe mine să mă despart de ele.

Demitizarea şi desacralizarea îşi cântă cântecul de lebădă. Secolul XXI se va întoarce spre spiritualitate. Probabil că şi evenimentele exterioare sunt de natură urgentă, probabil că lui Dumnezeu nu-I place felul în care-I reflectăm chipul. E nevoie de nişte oglinzi mai curate. Cât despre ideologii şi anticonformism… A trimite opera eminesciană “la debara” este o negare a fiinţei naţionale, o îngenunchere de bunăvoie în faţa unei literaturi străine, care nu se potriveşte sufletului românesc, atâtor tradiţii minunate ale acestui popor de poeţi, scriitori, oameni de ştiinţă, artişti de valoare. Dacă nici arta nu ne poate salva din încercările vieţii, atunci suntem cu adevărat pierduţi. Tot ceea ce se scorneşte (nu pot să spun creează!) urât, impur, imoral este distructiv pentru ceilalţi, autodistructiv pentru cel ce o face sau o promovează. Sunt doar rătăciri, o imposibilitate a omului de artă de a lupta cu propriile slăbiciuni, cu acea energie negativă, autodistructivă. De România nu te poţi sătura niciodată, poate de unii dintre politicienii ei. În primul rând, în artă este nevoie să fii inocent. Inocenţa este cea care aduce bucuria. În ceea ce priveşte ICR, nu este admisibil ca din tot ceea ce s-a pictat în România să alegi ceva ruşinos. Actul lor poate să primească chiar interpretarea de lipsă de iubire şi respect faţă de acest popor. Deci… să ne mai reamintim, în această epocă decadentă, şi adevărul biblic legat de una din cele şapte taine.

aprilie 2010

MONICA MUREŞAN

Foto: Palazzo Doria - Cabella Ligure

Copyright © Steluta Nistorescu - 2006